Muzica

Am vrut neapărat să scriu. Am început cu o pseudo-biografie şi am ajuns la asta. Muzica… sunt o mie de lucruri de spus despre muzică şi nu ştiu de unde să încep. Probabil m-aş referi iniţial la perspectivele din care poate fi analizat respectivul fenomen. În primul şi în primul rând, scopul ei sau finalitatea dacă vreţi. Ea este adresată publicului şi numai publicului, fie că este o romanţă ce merită a fi transmisă unui public restrâns sau „un piece de resistance” a ceea ce numim noi „pop culture”. Întotdeauna compozitorii sau interpreţii au vrut să transmită un mesaj spre exterior, chiar dacă de cele mai multe ori el nu este nici măcar direcţionat în mod conştient. În ceea ce priveşte muzica şi, deci, creatorul, contează foarte mult factorul ce-l impulsionează să meargă mai departe. Iată deci cum muzica se conturează de fapt din creionări pur sociale, tipic umane. Pentru că odată ce scopul sunt banii, totul începând cu versuri, armonie, orchestraţie şi chiar prezenţă scenică alunecă uşor spre o analiză riguroasă a procesului creativ, distrugând esenţa prin superficialitate conceptuală. Cu alte cuvinte, motivul pentru care o facem ne limitează. Una din lecţiile cele mai interesante pe care le-am învăţat de-a lungul experienţelor mele muzicale a fost, ca şi multe altele, dezvăluită şi asimilată în urma discuţiilor cu unele persoane practic nevârâte până peste cap în show-business, ba chiar din contră: oameni pasionaţi, talentaţi, având ca finalitate plăcerea pură de a cânta, de a folosi acest tip de limbaj pentru care nu există alt dicţionar explicativ în afară de sufletul şi trăirea umană. Acest bun prieten şi om înzestrat m-a făcut să realizez că singurul mod de a progresa în muzică este, pe lângă un studiu aprofundat al maeştrilor în domeniu, o oarecare stăpânire a unei minime baze teoretice necesare (voi reveni la această bază teoretică necesară) şi ore îndelungate de exerciţiu fizic şi mental, la îndemâna fiecăruia dintre noi. Constă, pe scurt, în plăcerea de a cânta. Adică: spre exemplu un copil mic care învaţă să cânte la un instrument este atât de încântat de progresele făcute, deodată cu faptul că începe să devină conştient de sunetele plăcute pentru ureche pe care le provoacă, încât el găseşte forţa să treacă mai departe, să ducă totul la un alt nivel şi iese astfel din şabloanele pe care singur sau cu ajutorul profesorului şi a mass-mediei şi le impune şi începe procesul creativ. Un simplu mod de a verifica această teorie este să încercaţi să vă amintiţi primele patterne pe care le foloseaţi când aţi luat iniţial chitara în mână. Acestea ar trebui să se modifice şi să evolueze cu fiecare pas, să reuşească să spargă tipare ca „gamă” sau „progresie standard” şi să vă aducă astfel pe propriile culmi ale trăirii. În ce priveşte baza teoretică despre care vorbeam, eu recomand în mod profund studiul instrumentelor clasice şi a epocilor muzicale. Chiar dacă nu intraţi în detalii, nu aruncaţi fructul până nu simţiţi că are E-uri. Noţiuni ca acord, gamă, mod, sincopă, contratimp, pauză şi altele vor fi întotdeauna binevenite şi vă vor lărgi orizonturile. Una este să realizezi o sincopă din pură întţmplare sau inspiraţie inexplicabilă şi alta este să o ai mereu la îndemână ca şi concept teoretic asimilat complet. Ascultaţi de cei mai experimentaţi ca voi, chiar şi când nu-i aprobaţi, pentru că întotdeauna o să învăţaţi şi lucruri ce vă vor ajuta în propria experienţă muzicală. Poate veţi lua doar o simplă idee şi o veţi modifica după gustul şi preferinţele proprii. Întotdeauna să cântaţi dacă asta vă vine să faceţi. Nu lăsaţi niciodată de azi pe mâine pentru că o simplă oră de cântare cu plăcere şi entuziasm poate aduce progrese neaşteptate. Încercaţi să evitaţi şi să eliminaţi posibilii factori de perturbare sau stres din jur. Niciodată nu veţi avea condiţiile ideale pentru asta. Ba veţi fi prea obosiţi, ba prea ocupaţi, ba ceilalţi vor dormi prin preajmă.. Aşa că, pe cât posibil, nu lăsaţi o zi să treacă fără să daţi măcar 2-3 acorduri. Ţin minte că de fiecare dată când am plecat de acasă fără chitara la mine, în câteva zile am început să regret faptul că nu am luat-o în bagaj. Protejaţi instrumentul, dar nu exageraţi. El este doar un mijloc spre împlinire. Mâna, imaginaţia şi trăirea personală sunt adevăraţii factori care influenţează şi modelează muzica. Desigur, încercaţi să-l păstraţi curat şi faceţi-l cât mai elegant şi pe gustul vostru, astfel încât self-esteem-ul să fie robust. În ce priveşte chitara solo, trebuie să fie clar înţeles că nu poţi despărţi ritmul şi armonia de solistică. O asemănare sugestivă ar putea fi cu o mâncare nesărată, sarea reprezentând solo-ul, umplutura. Niciodată nu veţi putea face un solo de calitate şi original dacă nu veţi avea planuri şi gânduri pentru restul de orchestraţie al piesei. Cheia spre un solo reuşit este stăpânirea noţiunilor teoretice, orele de „practice” atât de necesare, pentru că trebuie să ne simţim confortabil cu chitara în mână. Trebuie să fim mândri de ceea ce facem, dar la un nivel creativ. Nicidecum aroganţi. Aroganţa blochează porţi spre orizonturi noi şi, deci, mai largi. Aş vrea să vorbesc puţin şi despre genurile de muzică. Mi se pare de-a dreptul obsesivă şi inoportună această abordare a lucrurilor. Ce vreau să spun: nu asta trebuie să vă preocupe! Din start deveniţi limitaţi stabilindu-vă un anumit tip de abordare a fenomenului muzical. Evoluţia este ceva natural şi chiar benefică! Vă veţi perinda prin aşa-numitele genuri de nici nu vă vine să credeţi, dar asta doar dacă sunteţi dornici de progres. Folk (knockin’ on heaven’s door), grunge (nirvana), soft (coldplay, incubus) şi ce mai vreţi voi, ajungând pe la Pantera, Slipknot, Metallica, Queen, trecând apoi la Marcus Miller, Jaco Pastorius, Pat Metheny şi care mai vreţi voi! Oricum, ideea era că veţi găsi trupe sau one-man band artists în majoritatea dintre genuri care să vă stârnească interesul, chiar dacă asta se va întâmpla după o perioadă mai lungă de cântat. Nu vă lăudaţi cu prietenii voştri care ştiu să cânte la chitară. Învăţaţi de la ei, astfel încât să aveţi posibilitatea de a fi chiar voi cei care stăpâniţi tehnicile şi modurile de a gândi preferate. Este chiar posibil! Răbdarea e una din chei, pentru că uşa la care bateţi are mai multe yale. Ca în orice alt domeniu, „furatul de meserie” este esenţial şi oricând binevenit. Un muzician adevărat nu se va supăra niciodată dacă ceilalţi învaţă de la el sau chiar îl copiază, deoarece ştiu că poate uşor veni vremea când rolurile se schimbă şi elevul devine maestru. Această inversare de roluri se petrece frecvent în lumea în care trăim. Putem să ne gândim la fenomene pur sociale. Astăzi suntem celebri, mâine concertăm în ţări din lumea a treia, unde vestea că faima ni s-a dus nu a ajuns încă.